Evenimente, stiri, opinii - Realitatea online

Fii Martor Ocular! Vezi, spune ce crezi.. Stiri, informatii, monden, afaceri, life&style.. Totul in timp real..

A.J., E.P. si secretele memoriei umane

Există o femeie de peste 42 de ani, în California, o asistentă cu funcţie administrativă, cunoscută în literatura medicală doar sub numele de „AJ“, care îşi aminteşte aproape fiecare zi din viaţa ei, de la vârsta de 11 ani. Există un bărbat de peste 85 de ani, tehnician de laborator pensionat, pe nume „EP“, care îşi aminteşte doar cel mai recent gând al lui. E posibil ca ea să aibă cea mai bună memorie din lume. El ar putea foarte bine s-o aibă pe cea mai proastă.

„Memoria mea se revarsă ca un film, nonstop şi incontrolabil“ – spune AJ. Ea îşi aminteşte că la ora 12:34, duminică, pe 3 august 1986, un tânăr pe care îl iubea la nebunie i-a dat un telefon. Îşi aminteşte ce s-a întâmplat în serialul Murphy Brown, pe 12 decembrie 1988. Şi îşi aminteşte că pe 28 martie 1992 a luat prânzul cu tatăl ei la Hotelul Beverly Hills. Îşi aminteşte evenimente mondiale şi drumuri până la băcănie, cum era vremea şi emoţii personale. Practic, fiecare zi este acolo. Nu e un om uşor de pus în încurcătură.

De-a lungul anilor, au existat câteva persoane cu o memorie neobişnuit de bună. Kim Peek, savantul de 56 de ani care a inspirat filmul Rain Man, a memorat, se pare, aproape 12.000 de cărţi (citeşte o pagină în 8 până la 10 secunde). „S“, un jurnalist rus studiat timp de trei decenii de neuropsihologul Aleksander Luria, îşi putea aminti şiruri de cuvinte, numere şi silabe fără sens incredibil de lungi, ani de zile după ce le auzise pentru prima dată. Dar AJ este unică. Memoria ei extraordinară nu e pentru întâmplări sau chipuri, ci pentru propria sa viaţă. Într-adevăr, memoria ei inepuizabilă pentru detalii biografice este fără precedent şi atât de puţin înţeleasă, încât James McGaugh, Elizabeth Parker şi Larry Cahill, neurologi la Universitatea din California, Irvine, care o studiază de şapte ani, au fost nevoiţi să inventeze un nou termen medical pentru a descrie situaţia ei: sindrom hipertimestic.

EP are 1,80 m, părul alb pieptănat cu o cărare perfectă şi urechile neobişnuit de lungi. Arată bine, este prietenos şi graţios. Râde mult. La prima vedere, pare bunicul perfect. Dar cu 15 ani în urmă, virusul herpes simplex şi-a croit drum prin creierul său, golindu-l de miez ca pe un măr. La momentul când virusul îşi terminase traseul, două porţiuni de materie cenuşie de mărimea unei castane, din lobii temporali mediani, dispăruseră şi, odată cu ele, şi cea mai mare parte a memoriei lui EP.

Virusul a lovit cu o precizie ciudată. Lobii temporali mediani – există câte unul pe fiecare parte a creierului – includ o structură curbată, numită hipocampus, şi câteva regiuni adiacente, care, împreună, îndeplinesc acţiunea magică de a transforma percepţiile noastre în amintiri pe termen lung. Amintirile nu sunt, de fapt, stocate în hipocampus – ele sunt localizate altundeva, în straturile exterioare neregulate ale creierului, neocortexul –, dar zona hipocampusului este acea parte a creierului care le fixează. Hipocampusul lui EP a fost distrus şi, fără acesta, el e ca un camcorder care nu are un cap de citire funcţional. Vede, dar nu înregistrează.

EP are două tipuri de amnezie: anterogradă, care înseamnă că nu-şi poate forma noi amintiri, şi retrogradă, care înseamnă că nu şi le mai poate reprezenta pe cele vechi sau cel puţin de după 1960. Copilăria sa, serviciul în marina comercială, Al Doilea Război Mondial – toate foarte puternice. Din câte ştie el, benzina costă cam 25 de cenţi litrul, iar omul nu a păşit niciodată pe Lună.
AJ şi EP sunt extreme ale spectrului memoriei umane. Iar cazurile lor spun mai mult decât orice scanare cerebrală despre măsura în care amintirile noastre ne fac să fim cine suntem. Deşi noi, ceilalţi, ne situăm undeva între aceşti doi poli, între a ne aminti totul şi a nu ne mai aminti nimic, cu toţii am simţit puţin gustul performanţei lui AJ sau al sorţii înspăimântătoare a lui EP. Acele aproximativ 1,3 kilograme de carne zbârcită pe care le ţinem în echilibru în vârful coloanelor noastre vertebrale pot reţine cele mai neînsemnate detalii despre experienţe din copilărie pe toată durata vieţii, însă adesea nu pot păstra chiar şi cel mai important număr de telefon măcar timp de două minute. Atât de ciudată este memoria.

Ce este memoria? Cea mai bună definiţie pe care ne-o pot oferi deocamdată neurologii este aceasta: o memorie este un model de conexiuni între neuroni stocat în creier. Există aproximativ o sută de miliarde de asemenea neuroni, fiecare putând probabil să facă de la 5.000 până la 10.000 de conexiuni sinaptice cu alţi neuroni, ceea ce înseamnă un total de la aproximativ cinci sute de mii de miliarde până la un milion de miliarde de sinapse într-un creier adult mediu. Prin comparaţie, există doar 32 de mii de miliarde de biţi de informaţie în întreaga colecţie tipărită a Bibliotecii Congresului. Fiecare senzaţie pe care ne-o amintim, fiecare gând pe care îl avem schimbă conexiunile din interiorul acestei uriaşe reţele. Sinapsele sunt consolidate sau slăbite sau se formează din nou. Substanţa noastră fizică se schimbă. Într-adevăr, este în permanentă schimbare, în fiecare moment, chiar şi când dormim.

L-am cunoscut pe EP la el acasă, un bungalow luminos dintr-o suburbie a oraşului San Diego, într-o zi caldă de primăvară. Am ajuns acolo cu maşina, împreună cu Larry Squire, neurolog şi cercetător în domeniul memoriei la Universitatea din California, San Diego, şi la Centrul Medical pentru Veterani, din San Diego, şi Jen Frascino, cercetător-coordonator în laboratorul lui Squire, care-l vizitează cu regularitate pe EP, pentru a-i aplica teste cognitive. Deşi Frascino a fost la EP acasă de vreo 200 de ori, el o întâmpină întotdeauna ca pe o străină.

Frascino se aşază în faţa lui EP, la masa din sufragerie, şi îi pune o serie de întrebări care îi măsoară bunul simţ. Îl întreabă pe ce continent se află Brazilia, câte săptămâni are un an, la ce temperatură fierbe apa. Vrea să demonstreze ceea ce testele IQ deja au dovedit: EP nu e retardat. El răspunde cu răbdare – şi corect – la toate întrebările, cam la fel de amuzat cum îmi închipui că aş fi şi eu dacă un necunoscut ar intra în casa mea, s-ar aşeza la masa mea şi m-ar întreba foarte serios dacă ştiu care este punctul de fierbere al apei.

„Ce faci dacă găseşti pe stradă un plic sigilat, timbrat şi cu adresa destinatarului?“ – întreabă Frascino.
„Îl pun într-o cutie poştală. Ce altceva?“ Chicoteşte şi îmi aruncă o privire piezişă, cu subînţeles, de parcă ar spune: „Oare oamenii ăştia mă cred imbecil?“ Simţind însă că situaţia solicită politeţe, se întoarce din nou spre Frascino şi adaugă: „Dar mi-aţi pus o întrebare foarte interesantă. Foarte interesantă.“ Habar nu are că a mai auzit-o de multe ori până acum.
„De ce gătim mâncarea?“
„Pentru că e crudă?“ Cuvântul „crudă“ îi face vocea să traverseze în mod clar registrul tonalităţilor, amuzamentul făcând loc neîncrederii.
„De ce studiem istoria?“
„Studiem istoria ca să aflăm ce s-a întâmplat în trecut.“
„Dar de ce vrem să aflăm ce s-a întâmplat în trecut?“
„Pentru că, sincer, e interesant.“

EP poartă la încheietura mâinii stângi o brăţară din metal, cu un avertisment medical. Deşi este evident la ce foloseşte, îl întreb oricum. Îşi răsuceşte încheietura mâinii şi citeşte relaxat: „Hmmm… Scrie «pierdere de memorie».“

EP nu-şi mai aminteşte nici măcar faptul că are o problemă de memorie. Redescoperă acest lucru în fiecare moment. Şi, pentru că uită că întotdeauna uită, fiecare gând pierdut pare doar o simplă scăpare – ceva sâcâitor, nimic mai mult – aşa cum vi s-ar părea dv. sau mie.
De când cu boala lui, pentru EP spaţiul există doar până unde îl vede. Universul lui social nu cuprinde decât oamenii din încăpere. Trăieşte sub un reflector micuţ, înconjurat de beznă.

Într-o dimineaţă obişnuită, EP se trezeşte, ia micul dejun şi se întoarce în pat ca să asculte radioul. Dar, odată întors în pat, nu mai e prea clar dacă a şi luat micul dejun sau dacă abia s-a trezit. De multe ori, mai ia o dată micul dejun, apoi se întoarce iar în pat, ca să mai asculte radioul. În unele dimineţi, ia micul dejun chiar şi a treia oară. Se uită la televizor, ceea ce poate fi foarte interesant, de la o secundă la alta, deşi programele care au clar delimitate un început, un mijloc şi un sfârşit pot ridica o problemă. Preferă History Channel sau orice despre Al Doilea Război Mondial. Se plimbă prin cartier, de obicei de mai multe ori înainte de prânz, uneori chiar timp de trei sferturi de oră. Stă în curte. Citeşte ziarul, ceea ce – putem doar să ne închipuim – îi dă sentimentul că ar coborî dintr-o maşină a timpului. Care Bush? Ce Irak? De când computere? Până să ajungă EP la sfârşitul unui titlu, a şi uitat cum începuse. De cele mai multe ori, după ce citeşte buletinul meteo, face diverse mâzgălituri pe ziar, desenând mustăţi fotografiilor sau trasându-şi conturul lingurii. Când vede preţurile caselor, la rubrica de oferte imobiliare, invariabil spune că este şocat.

Fără memorie, EP a căzut complet în afara timpului. Pentru el, nu există un flux al conştiinţei, ci picături care se evaporă imediat. Dacă i-aţi lua ceasul de la mână – sau, cu mai multă cruzime, dacă i-aţi schimba ora – ar fi complet pierdut. Prins ca în capcană într-un spaţiu de nicăieri al unui prezent etern, între un trecut pe care nu şi-l poate aminti şi un viitor pe care nu îl poate contempla, el duce o viaţă sedentară, complet lipsită de griji. „E fericit tot timpul. Foarte fericit. Presupun că din cauză că nu are niciun stres în viaţă“ – spune fiica lui, Carol, care locuieşte în apropiere.

„Câţi ani aveţi?“ – îl întreabă Squire.

„Stai să vedem… 59 sau 60. M-aţi prins. Memoria mea nu e chiar perfectă. Stau binişor, dar uneori oamenii mă întreabă lucruri pe care pur şi simplu nu le pricep. Sunt sigur că şi dv. păţiţi aşa ceva uneori.“
„Sigur că da“ – spune Squire cu bunăvoinţă, deşi EP e cu aproape un sfert de secol în urmă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *